Context
3 Influența italiană
Mesajului președintelui american Wodrow Wilson către Senatul din Washington din 22 ianuarie 1917 a întărit convingerea consulului român de la Ianina că autodeterminarea era cea mai bună soluție. (22) În viziunea acestuia, cantonul proiectat în Pind urma să devină o mică provincie autonomă, beneficiile în plan cultural și în perspectiva unei clarificări identitare fiind considerabile, având în vedere libertatea de exprimare ce va putea fi exercitată în cadrele noului canton. Acesta era imaginat ca un centru care să coaguleze în jurul său prin cler și presă chiar de la distanță, toată românitatea balcanică răzlețită în provinciile vecine:Macedonia, Tesalia, Acarnania, Albania etc. (23)
Având în vedere cele de mai sus am fi tentați să credem că în spatele acțiunilor de declarare a autonomiei, sau mai târziu chiar a independenței Pindului - cum vom vedea mai jos, a stat ca un veritabil strateg din umbră consulul României de la Ianina și implicit guvernul de la Iași. Cercetarea noastră nu a identificat în arhiva oficială remisă Centralei Ministerului Afacerilor Străine documente care să susțină o atare acțiune premeditată a consulului Mincu. Activitatea sa a fost una desigur de sprijin și suport în special diplomatic pe lângă omologii săi acreditați la Ianina și nu numai, însă inițiativa politică nu i-a aparținut, deși a susținut-o necondiționat, înțelegând să își aducă aportul la o stare de lucruri ce părea a fi odată cu ocupația italiană a regiunii Pindului benefică pe termen lung emancipării de sub influența elenă a populației aromâne tot mai vulnerabilă tendințelor asimilaționiste ale Greciei. Schimbarea autorității Atenei cu cea a Romei era de altfel un adevărat balon de oxigen pentru comunitățile romanice din Pind. Liderii aromânilor au înțeles că acest moment trebuie speculat la maximum și au încercat desigur să-și facă cunoscută existența pe plan internațional prin declarațiile politice ce urmăreau să sensibilizeze Marile Puteri. Chiar dacă și Italia a dorit un motiv în plus pentru a-și legitima prezența militară în zonă, totuși astăzi, la un secol distanță, nu putem minimaliza actele și declarațiile asumate de către notabilii aromâni din Pind ce își doreau și credeau sincer că pot să-și întemeieze un canton autonom pe model elvețian unde să-și prezerve propria identitate aflată altfel în pericol.
Revenind la acțiunile din teren ale pindenilor, fruntașii mai multor sate au convocat un congres național la Samarina în 27 iulie. Acestă localitate era un centru omogen aromân din Munții Pindului, renumit pentru mișcările de rezistență de coloratură creștină duse împotriva ocupației otomane pe parcursul mai multor secole. Aici s-a găsit prilejul oportun pentru proclamarea unei autonomii a zonelor locuite de aromâni sub protecția armatelor considerate prietene, italiene. În scurt timp, s-au trimis telegrame miniștrilor de externe ai României, Italiei, Rusiei, S.U.A., Italiei, Angliei, Franței care anunțau noua stare de fapt. Prezentăm în continuare telegrama trimisă premierului român, Ionel Brătianu: „În acest ceas suprem, populația din Pind și Zagori, plină de bucuria eliberării de sub tiranie prin acțiunea glorioasă a armatei italiene, se reunește pentru a cere lumii civilizate, într-un singur glas, drepturile sale la libertate, limbă și instituții proprii. [...] Prin puterea armatei victorioase a mamei noastre Italia au fost rupte lanțurile ce ne țineau sub jugul străinului. Vulturul roman s-a ridicat din nou în munții noștri, reunind fiii împrăștiați sub aripile sale părintești.[...] În acest ceas suprem vă dorim din toată inima înlăturarea inamicilor, triumful cauzei comune, realizarea idealului național, măreția și prosperitatea patriei, iar pentru noi dorim ca vocea voastră puternică să se ridice pentru ca puterile aliate, prin angajamentele ferme, să ne garanteze libertatea și prosperitatea viitorului nostru printre noile națiuni latine împotriva amenințărilor neîndreptățite ale inamicilor ce vor să ne înlănțuie din nou pentru a înlătura numele românesc din acești munți...”. (24)
Deși miza unei staționări militare italiene în zonă era una dorită nu doar de populația locală, ba chiar și de diverși oficiali italieni, la vârful Antantei lucrurile au stat altfel. În 11 iunie 1917, Înaltul Reprezentant al Antantei Charles Jonnart a remis un ultimatum guvernului elen de la Atena în care se cerea abdicarea regelui Constantin precum și numirea unui succesor cu acordul Marilor Puteri. Antanta a declarat în actul mai sus menționat că regele și-a „pierdut încrederea Franței, Marii Britanii, Rusiei”, urmând ca după abdicarea sa să primească o rentă viageră de 1 milion de franci. Desigur, regimul legitim elen de la Atena era amenințat cu uzul forței militare în cazul în care nu înțelegea să accepte în decurs de 24 de ore termenii ultimatumului. La scurt timp, premierul elen în funcție, Zaimis se declara de acord cu rezoluția ultimativă „în interesul regatului grec”, anunțând drept succesor pe cel de-al doilea fiu al regelui „demis”, Alexandru. (25)
În 25 iunie 1917, din cauza unor manifestații antiantantiste ce riscau să ia amploare, mai multe detașamente ale armatelor franceze și ruse, printr-o demonstrație nedisimulată de forță, au ocupat militar Atena stabilindu-și cartierul general pe Acropole. Practic, regimului considerat filogerman de la Atena i se pune capăt. (26) Prin această acțiune era asigurată instalarea noului cabinet de miniștri condus de Venizelos, ce a intrat oficial în funcție începând cu data de 26 iunie. La doar 3 zile, noul premier acum în noua sa calitate de unic reprezentant al statului grec, a rupt relațiile Atenei cu Puterile Centrale, îndeplinind de altfel obiectivul principal pentru care a fost susținut, acela de a reuni forțele grecești în efortul de război pro-antantist. (27) Ocuparea treptată a Epirului de Nord și a Epirului de Sud de către Italia începând cu sfârșitul anului 1916 a fost una dintre măsurile prealabile ale Antantei (desigur și Italia își avea agenda sa proprie ce urmărea o influență cât mai consistentă în Albania și în Balcani) ce aveau în vedere slăbirea autorității regale elene rămase oficial neutre. Teritoriul Nord Epirot și Sud Epirot înaintea sosirii italienilor fusese în bună parte direct controlat de guvernul elen de la Atena ce își păstra oficial neutralitatea. Regele Constantin, date fiind legăturile de familie cu Wilhelm al II-lea, a primit încă din mai 1915 promisiunea acordului alipirii la Grecia a întregului Epir, ba chiar și a Albaniei centrale până la Durazzo în schimbul unei neutralități binevoitoare conform documentelor din arhivele diplomatice vieneze. (28) Prezența trupelor italiene în acest areal a pus o presiune suplimentară pe regimul atenian, determinând în cele din urmă alături de alți factori, căderea filogermanilor de la putere. Venirea lui Venizelos la Atena a schimbat raportul de forțe, Italia fiind nevoită să își regândească strategia în conjunctura nou creată de curentul venizelist ajuns la putere și în Grecia Veche. Asistăm astfel la negocierea noilor sfere de influență prin solicitarea expresă a lui Venizelos ca Italia să redea Atenei autoritatea politică în Epir până la linia demarcațională stabilită de Protocolul de la Florența. Ambasadorul italian la Atena, De Bosdari a solicitat în 8 iulie 1917 ministrului de externe Sonnino răspuns urgent și libertatea de a asigura Atena de acceptul Italiei la doleanța elenă de evacuare a Epirului, arătând că întregul consiliu de miniștri grecesc a fost întru totul de acord cu cererile italiene. (29) Urmărind firul evenimentelor la nivel diplomatic putem considera că negocierile dintre Roma și Atena reluate după reîntoarcerea lui Venizelos la poalele Acropolei în 1917 au dus mai târziu la Acordul Tittoni-Venizelos semnat în 29 iulie 1919 la Paris prin care Grecia se obliga să susțină la Conferința de Pace mandatul italian asupra statului albanez; Guvernul elen în schimb se obliga ca în cazul în care revendicările sale în Tracia și Epirul de Nord primeau satisfacție definitivă să renunțe la Asia Minor în favoarea Italiei. (30) Observăm în aceste tratative încheiate cu un acord oficial adevăratul motiv al retragerii precipitate a Italiei din zona Pindului în vara anului 1917. Desigur că pentru Italia un regim filogerman rămas la Atena până cel puțin la finalul războiului ar fi prelungit administrarea provinciei, întărind astfel implicit formarea unui canton aromân ce putea să-și dovedească viabilitatea prin însăși factorul timp ce ar fi lucrat în sprijinul acelei entități aflate la început de drum. Schimbarea impusă de înțelegerea italo-greacă (prin înlocuirea guvernului filogerman) asupra acestei regiuni a conferit cantonului aromân eticheta istoriografică de „formațiune efemeră”, factor ce a contribuit la necunoașterea sau omisiunea aproape cvasi-generală a evenimentelor și declarațiilor politice emanate de către acest grup de aromâni epiroți ce au achiesat în conjunctura creată la preliminariile unei entități autonome proprii.
(22) A.M.A.E. FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 35.
(23) A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 36-37.
(24) Squardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei macedo-romeni nella Peninsola Balcanica, Societa di Cultura Macedo-Romena, I.E. Torouțiu, București, 1940, p.27-28.
(25) Charles Strupp, Situation internationale de la Grece 1821-1917, Editura Die Verbindung, Zurich, 1919, p. 248-249.
(26) Robert Vaucher, Constantine Detrone, Les Événements de Grece, Fevrier-Aout 1917, Librairie Perrin et Cie, Paris, 1918, p. 99.
(27) Le depart du Roi Constantin, Documents, Publication de L᾽Union Hellenique de Suisse, Geneva, 1917, p. 14.
(28) Kitsikis Dimitri, Propagande Et Pressions en Politique Internationale. La Grèce et ses revendications à la Conférence de la Paix (1919-1920), Presse Universitaires de France, Paris, 1963, p. 26. Strategia elenă, chiar dacă nu neapărat premeditată, de a avea două curente concurente, unul progerman și altul filoantantist, ar fi adus oricum la sfârșitul războiului- Grecia la masa tratativelor din postura de aliat caștigator cu toate avantajele ce i-ar fi revenit implicit.
(29) I Documenti Diplomatici Italiani, Ministero Degli Affari Esteri, Quinta Serie: 1914-1918, Volume IX, Libreria dello stat, Roma, 1983, p. 373.
(30) Kitsikis Dimitri, Propagande Et Pressions…, p. 73.
Având în vedere cele de mai sus am fi tentați să credem că în spatele acțiunilor de declarare a autonomiei, sau mai târziu chiar a independenței Pindului - cum vom vedea mai jos, a stat ca un veritabil strateg din umbră consulul României de la Ianina și implicit guvernul de la Iași. Cercetarea noastră nu a identificat în arhiva oficială remisă Centralei Ministerului Afacerilor Străine documente care să susțină o atare acțiune premeditată a consulului Mincu. Activitatea sa a fost una desigur de sprijin și suport în special diplomatic pe lângă omologii săi acreditați la Ianina și nu numai, însă inițiativa politică nu i-a aparținut, deși a susținut-o necondiționat, înțelegând să își aducă aportul la o stare de lucruri ce părea a fi odată cu ocupația italiană a regiunii Pindului benefică pe termen lung emancipării de sub influența elenă a populației aromâne tot mai vulnerabilă tendințelor asimilaționiste ale Greciei. Schimbarea autorității Atenei cu cea a Romei era de altfel un adevărat balon de oxigen pentru comunitățile romanice din Pind. Liderii aromânilor au înțeles că acest moment trebuie speculat la maximum și au încercat desigur să-și facă cunoscută existența pe plan internațional prin declarațiile politice ce urmăreau să sensibilizeze Marile Puteri. Chiar dacă și Italia a dorit un motiv în plus pentru a-și legitima prezența militară în zonă, totuși astăzi, la un secol distanță, nu putem minimaliza actele și declarațiile asumate de către notabilii aromâni din Pind ce își doreau și credeau sincer că pot să-și întemeieze un canton autonom pe model elvețian unde să-și prezerve propria identitate aflată altfel în pericol.
Revenind la acțiunile din teren ale pindenilor, fruntașii mai multor sate au convocat un congres național la Samarina în 27 iulie. Acestă localitate era un centru omogen aromân din Munții Pindului, renumit pentru mișcările de rezistență de coloratură creștină duse împotriva ocupației otomane pe parcursul mai multor secole. Aici s-a găsit prilejul oportun pentru proclamarea unei autonomii a zonelor locuite de aromâni sub protecția armatelor considerate prietene, italiene. În scurt timp, s-au trimis telegrame miniștrilor de externe ai României, Italiei, Rusiei, S.U.A., Italiei, Angliei, Franței care anunțau noua stare de fapt. Prezentăm în continuare telegrama trimisă premierului român, Ionel Brătianu: „În acest ceas suprem, populația din Pind și Zagori, plină de bucuria eliberării de sub tiranie prin acțiunea glorioasă a armatei italiene, se reunește pentru a cere lumii civilizate, într-un singur glas, drepturile sale la libertate, limbă și instituții proprii. [...] Prin puterea armatei victorioase a mamei noastre Italia au fost rupte lanțurile ce ne țineau sub jugul străinului. Vulturul roman s-a ridicat din nou în munții noștri, reunind fiii împrăștiați sub aripile sale părintești.[...] În acest ceas suprem vă dorim din toată inima înlăturarea inamicilor, triumful cauzei comune, realizarea idealului național, măreția și prosperitatea patriei, iar pentru noi dorim ca vocea voastră puternică să se ridice pentru ca puterile aliate, prin angajamentele ferme, să ne garanteze libertatea și prosperitatea viitorului nostru printre noile națiuni latine împotriva amenințărilor neîndreptățite ale inamicilor ce vor să ne înlănțuie din nou pentru a înlătura numele românesc din acești munți...”. (24)
Deși miza unei staționări militare italiene în zonă era una dorită nu doar de populația locală, ba chiar și de diverși oficiali italieni, la vârful Antantei lucrurile au stat altfel. În 11 iunie 1917, Înaltul Reprezentant al Antantei Charles Jonnart a remis un ultimatum guvernului elen de la Atena în care se cerea abdicarea regelui Constantin precum și numirea unui succesor cu acordul Marilor Puteri. Antanta a declarat în actul mai sus menționat că regele și-a „pierdut încrederea Franței, Marii Britanii, Rusiei”, urmând ca după abdicarea sa să primească o rentă viageră de 1 milion de franci. Desigur, regimul legitim elen de la Atena era amenințat cu uzul forței militare în cazul în care nu înțelegea să accepte în decurs de 24 de ore termenii ultimatumului. La scurt timp, premierul elen în funcție, Zaimis se declara de acord cu rezoluția ultimativă „în interesul regatului grec”, anunțând drept succesor pe cel de-al doilea fiu al regelui „demis”, Alexandru. (25)
În 25 iunie 1917, din cauza unor manifestații antiantantiste ce riscau să ia amploare, mai multe detașamente ale armatelor franceze și ruse, printr-o demonstrație nedisimulată de forță, au ocupat militar Atena stabilindu-și cartierul general pe Acropole. Practic, regimului considerat filogerman de la Atena i se pune capăt. (26) Prin această acțiune era asigurată instalarea noului cabinet de miniștri condus de Venizelos, ce a intrat oficial în funcție începând cu data de 26 iunie. La doar 3 zile, noul premier acum în noua sa calitate de unic reprezentant al statului grec, a rupt relațiile Atenei cu Puterile Centrale, îndeplinind de altfel obiectivul principal pentru care a fost susținut, acela de a reuni forțele grecești în efortul de război pro-antantist. (27) Ocuparea treptată a Epirului de Nord și a Epirului de Sud de către Italia începând cu sfârșitul anului 1916 a fost una dintre măsurile prealabile ale Antantei (desigur și Italia își avea agenda sa proprie ce urmărea o influență cât mai consistentă în Albania și în Balcani) ce aveau în vedere slăbirea autorității regale elene rămase oficial neutre. Teritoriul Nord Epirot și Sud Epirot înaintea sosirii italienilor fusese în bună parte direct controlat de guvernul elen de la Atena ce își păstra oficial neutralitatea. Regele Constantin, date fiind legăturile de familie cu Wilhelm al II-lea, a primit încă din mai 1915 promisiunea acordului alipirii la Grecia a întregului Epir, ba chiar și a Albaniei centrale până la Durazzo în schimbul unei neutralități binevoitoare conform documentelor din arhivele diplomatice vieneze. (28) Prezența trupelor italiene în acest areal a pus o presiune suplimentară pe regimul atenian, determinând în cele din urmă alături de alți factori, căderea filogermanilor de la putere. Venirea lui Venizelos la Atena a schimbat raportul de forțe, Italia fiind nevoită să își regândească strategia în conjunctura nou creată de curentul venizelist ajuns la putere și în Grecia Veche. Asistăm astfel la negocierea noilor sfere de influență prin solicitarea expresă a lui Venizelos ca Italia să redea Atenei autoritatea politică în Epir până la linia demarcațională stabilită de Protocolul de la Florența. Ambasadorul italian la Atena, De Bosdari a solicitat în 8 iulie 1917 ministrului de externe Sonnino răspuns urgent și libertatea de a asigura Atena de acceptul Italiei la doleanța elenă de evacuare a Epirului, arătând că întregul consiliu de miniștri grecesc a fost întru totul de acord cu cererile italiene. (29) Urmărind firul evenimentelor la nivel diplomatic putem considera că negocierile dintre Roma și Atena reluate după reîntoarcerea lui Venizelos la poalele Acropolei în 1917 au dus mai târziu la Acordul Tittoni-Venizelos semnat în 29 iulie 1919 la Paris prin care Grecia se obliga să susțină la Conferința de Pace mandatul italian asupra statului albanez; Guvernul elen în schimb se obliga ca în cazul în care revendicările sale în Tracia și Epirul de Nord primeau satisfacție definitivă să renunțe la Asia Minor în favoarea Italiei. (30) Observăm în aceste tratative încheiate cu un acord oficial adevăratul motiv al retragerii precipitate a Italiei din zona Pindului în vara anului 1917. Desigur că pentru Italia un regim filogerman rămas la Atena până cel puțin la finalul războiului ar fi prelungit administrarea provinciei, întărind astfel implicit formarea unui canton aromân ce putea să-și dovedească viabilitatea prin însăși factorul timp ce ar fi lucrat în sprijinul acelei entități aflate la început de drum. Schimbarea impusă de înțelegerea italo-greacă (prin înlocuirea guvernului filogerman) asupra acestei regiuni a conferit cantonului aromân eticheta istoriografică de „formațiune efemeră”, factor ce a contribuit la necunoașterea sau omisiunea aproape cvasi-generală a evenimentelor și declarațiilor politice emanate de către acest grup de aromâni epiroți ce au achiesat în conjunctura creată la preliminariile unei entități autonome proprii.
(22) A.M.A.E. FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 35.
(23) A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 36-37.
(24) Squardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei macedo-romeni nella Peninsola Balcanica, Societa di Cultura Macedo-Romena, I.E. Torouțiu, București, 1940, p.27-28.
(25) Charles Strupp, Situation internationale de la Grece 1821-1917, Editura Die Verbindung, Zurich, 1919, p. 248-249.
(26) Robert Vaucher, Constantine Detrone, Les Événements de Grece, Fevrier-Aout 1917, Librairie Perrin et Cie, Paris, 1918, p. 99.
(27) Le depart du Roi Constantin, Documents, Publication de L᾽Union Hellenique de Suisse, Geneva, 1917, p. 14.
(28) Kitsikis Dimitri, Propagande Et Pressions en Politique Internationale. La Grèce et ses revendications à la Conférence de la Paix (1919-1920), Presse Universitaires de France, Paris, 1963, p. 26. Strategia elenă, chiar dacă nu neapărat premeditată, de a avea două curente concurente, unul progerman și altul filoantantist, ar fi adus oricum la sfârșitul războiului- Grecia la masa tratativelor din postura de aliat caștigator cu toate avantajele ce i-ar fi revenit implicit.
(29) I Documenti Diplomatici Italiani, Ministero Degli Affari Esteri, Quinta Serie: 1914-1918, Volume IX, Libreria dello stat, Roma, 1983, p. 373.
(30) Kitsikis Dimitri, Propagande Et Pressions…, p. 73.
